Un cavaler care nu poate fi cuprins intr-un titlu

Se spune ca toate povestile incep cu "a fost odata". Dar asta ma duce cu gandul spre trecut. Iar povestea asta se-ntampla acum..cum poti incepe o poveste care tocmai se scrie? Cum poti incepe-o poveste fara sa stii prea multe despre personaje? Da, putem inventa, putem visa, ne putem creiona personaje tare frumoase..dar ireale. Din copilarie-am adorat povestile. Inca le iubesc.
Dar cele mai apropiate-mi sunt povestile adevarate.
Asa c-o sa va istorisesc un fragment dintr-o astfel de poveste care se scrie-n zilele noastre.
Personajul principal este un nobil cavaler. Poate unii-or sa zambeasca si-or sa spuna ca-n epoca domnilor google, yahoo si alti cunoscuti de acest fel, e imposibil sa regasesti un cavaler ar vremurilor demult apuse. Ei bine, va spun eu, va-nselati. El exista.
Traieste undeva intr-un oras-cetate, cu turnuri si stradute pietruite, pesemne tocmai acolo pentru ca si orasul lui vine de demult.
Si uite-asa l-am descoperit intr-o buna zi, de fapt am vazut imagini ale lumii prin ochii lui de cavaler. Natura, oameni..asa cum stiam eu c-ar trebui privite, asa cum multi nu mai stiu, sau au uitat s-o faca. Simplu, natural, fara artificii, fara..."sclipiciul" acela inselator pe care-l intalnesc la tot pasul. Cu zambet sau tristete. Dar intotdeauna cu sufletul.
Pentru ca dincolo de pozele pe care el le face, sunt povesti. Despre viata, despre vise, despre stari..
Desi traieste in regatul lui "trebuie", care nu se potriveste de fel cu firea lui, cavalerului ii place sa se piarda-n altfel de lumi..are stropi de mare-n suflet si fire de nisip pe degete. Stie sa daruiasca zambete celor din jur, atunci cand sunt tristi. Si acesta-i secretul. Ca-n ciuda faptului ca-i om mare si serios, pastreaza inca copilul din el. Care-l face uneori nastrusnic, alteori zapacit, alteori grav si melancolic, dar intotdeauna..liber. Pentru ca asta-i ceea ce-l pastreaza asa cum este.
Pentru ca-i un om care-a lasat visul si povestea in viata. Care n-a uitat sa priveasca.
E-un simplu om. Chiar si cavalerii cei nobili sunt oameni. Dar ce mare lucru sa te mai poti numi astfel. Cat de greu a devenit s-aduci un zambet intr-un timp cand e-atat de simplu sa ranesti.
Nu-l cunosc inca decat foarte putin, caci asa cum va spuneam la-nceput, povestea se scrie.
Dar m-a facut sa zambesc de multe ori. Pentru ca se bucura frumos, intens. Se entuziasmeaza. Uneori pare repezit. Ca un copil. Dar te face sa zambesti simtindu-i zambetul.
Sau sa te intristezi cand surprinde povesti mai triste. Si sa te bucuri iar cand afli ca vrea s-ajute un necunoscut..doar pentru ca la randul lui a fost miscat de-o poveste...
Se-ntampla azi. S-a intamplat sa-l intalnesc, pe cavaler si lumea lui, intr-o vreme in care ma convinsesem pe mine insami si ma lasasem convinsa de altii ca lumea aceea verde-verde din visul meu, cu oameni frumosi, murise demult. Si ca totul se rezuma doar la vise.
Dar am pasit intr-o zi intr-un "fotojoc". Sunt randuri scrise intr-un spatiu virtual. Dar oamenii chiar exista, si pot simti cat sunt de reali pentru ca randurile si imaginile lor respira viata.
Aceea simpla si frumoasa. Si adevarata.
Fragmentul asta de poveste e darul meu pentru tine. Mi-ar fi placut sa nu fie doar un dar virtual, dar in clipa asta-i singurul pe care-l pot trimite de departe.
La multi ani, Andrei!:)