Si inca-o frunza s-a desprins

Stropi marunti si reci se-agata de suvitele lungi, se strecoara-n plete si se preling tacuti de-a lungul chipului. Zambetul pare c-a fost uitat intr-un colt. Pesemne-a fost ascuns acolo de oameni, sau de toamna, sau..poate chiar si zambetul oboseste uneori.

Paseste agale prin toamna si prin ploaie. Nu prea-i pasa ca n-are umbrela. Nici ca-s reci stropii. Nici ca mainile-s inghetate. Undeva adanc, il simte pe Bacovia. De fiecare data cand cerul e greu si-ntunecat, de fiecare data cand frigul intra-adanc in trup si-n suflet. De fiecare data cand frunzele mor lipite de pamant..si cand il parasesc pe copac.

Atatea toamne pierdute-n timp, cu gust amarui si culori furate de prin paduri si din crizanteme uriase, cu atingeri de flori presate-ntre file palide de vreme.

In orasul vechi tacerea-i mai adanca si mai adormitoare. Pe strazi pustii..vantu-si face de cap si colinda nestingherit. Printre cei cativa trecatori, printre frunze. Si prin pletele ei.

Intotdeauna vantul. Acelasi nebun inconfundabil, salbatic..care-o insoteste pretutindeni amintindu-i, cu suflul sau..uneori bland si mangaietor, alteori taios si infiorat..ca linistea-i departe si ca furtuna-i mereu aproape, dornica sa muste si sa arunce la pamant.

Uneori si porumbeii se grabesc. Dimineata, unul i-a trecut peste crestet. Aproape ca i-a simtit zbaterea aripilor. Aproape ca se-ntreba cum ar fi sa ti se-aseze pe cap o pasare. De multe ori le priveste, acolo sus, si parca le invidiaza libertatea. Si ele fug de toamna si se pierd departe. Si ele ii simt adierile si intunecarea.

Si cat ar dori sa se piarda si ea departe-departe. Acolo unde-s intinsele paduri si unde dimineata poti zari muntii nesfarsiti. Acolo unde noaptea nu-i tulburata decat de fosnetul copacilor si de anotimpuri. In tinutul in care condeiul amintirilor a scris povesti. Unde-a tinut in palme frunze, a privit orasul de sus de tot, a stat sub castan tarziu in noapte si unde galbenul si ruginiul nu s-au transformat in culorile melancoliei.

Intr-un alt timp, cand buzunarele se umpleau cu castane si ghinde. Cand vocea lui Bacovia se-auzea rar iar amintirea se tesea cu zambete si straluciri uimitoare-n priviri. Si cand frigul era ascuns sub caciula de spiridus indesata peste urechi si de aroma ceaiului fierbinte, si de povestea pe care-o purta.

Acum e timpul in care poarta vestmantul toamnei din cap pana-n picioare. Sunt falduri largi, pline de adieri si de rostiri neintelese, a caror fluturare molateca misca tot ce-ating in trecere. Bratele se frang sub greutatea lor. Durerea-i neputincioasa si stinghera. Si atotcuprinzatoare.
Si de multe ori se confunda cu ploaia. Fara umbrela, stropi reci si calzi se-amesteca pe obraji. Nestiuti. Tacuti. Cufundati adanc in lacul far' de fund al sufletului.