quirks of fate (II)

10.12.2011, Torredembarra [Sebastien Schuller - Tears Coming Home]

In ultimele luni, in timpul zilelor libere, am trait in apartament. Sambetele, pe la 12:30, obisnuiesc sa merg sa-mi cumpar tigarile si mancarea pentru doua zile. De ce la ora asta? Ca sa fiu sigur ca magazinele mai sunt deschise. De obicei inchid pe la 14, dar mi'e teama ca oamenii care lucreaza acolo ar putea s-o faca mai repede (printr'un capriciu al sortii pentru ei). Sunt mai mult ca sigur ca nu-i asa placut sa lucrezi in timp ce altii sunt liberi (tot timpul exista pericolul unei revolutii, sic!). Majoritatea oamenilor care merg acolo sa cumpere diferite lucruri sunt liberi; acei oameni care sunt in vacanta, bucurandu-se de plaja sau doar pierzand timpul in fata... marii, bineinteles...

Asadar, de aia merg acolo la 12:30... pentru ca, daca unora li s-ar intampla un capriciu al sortii, celorlalti sigur li s'ar intampla lucruri mai putin bune, doar asa, de dragul echilibrului (hmm, tipul ala ar trebui sa adauge si acest aspect in definitie). Insa, cateodata, imi asum riscul si merg doar cu 10 minute inainte de 14 (da! pentru ca imi place sa-mi traiesc viata la extrem!).

La inceputuri, ma intorceam acasa, plimbandu-ma pe plaja. In ultimele luni insa am folosit in liniste straduta mea de langa plaja. De acolo, pot sa aud oamenii liberi cum discuta, beau, mananca, viseaza si, bineinteles, se joaca pe plaja... pot sa le aud copiii razand, plangand, jucandu-se pe aceeasi plaja... viitorii oameni liberi... Pot sa vad marea printre cladirile cu ferestre pe ambele parti...

Daca nu sunt unul dintre oamenii de pe plaja asta nu inseamna ca sunt rau... in definitie scrie clar ca "being quirky isn't bad, it's just DIFFERENT"...

Hmm... se pare ca am nevoie de un capriciu al sortii... dar repede...

____

Quirk of Fate = Something that happens to you that you didn't expect - but mostly good things. Being quirky isn't bad, it's just DIFFERENT. A quirk of fate is usually just a different scenario from what you were looking forward to. 
Due to a QUIRK OF FATE, I found myself wine tasting with the captain of the fishing boat I was supposed to be sailing on.

trei focuri...

uai, ca trei focuri ard in mine si nu ma las pana nu devin eu al patrulea...

quirks of fate

10.12.2011, Torredembarra [Yann Tiersen - Monochrome]

Ieri am luat marea decizie de a'mi petrece sfarsitul de saptamana in apartament. De ce as merge sa vizitez locuri frumoase daca tot sunt absent? Nu are sens! De ce sa rad sau sa glumesc cand de fapt sunt gol in interior? Nu are sens! De ce sa stau printre oameni daca tot ma simt singur printre ei? Nu are sens! Singurul lucru care are sens acum e sa stau singur aici si sa ma bucur de pustiul din mine si sa incerc sa ma regasesc cumva. Tocmai fac asta.  

---

Tocmai m'am intors de la "shopping". Azi am cumparat cafea, lapte, tigari si apa pentru limonada. [e 1:11] Acum sunt pregatit pentru marea aventura. Voi trai in "my living room". E 13:13... asta inseamna ca ceea ce se intampla acum trebuie sa se intample pentru a putea atinge acel moment la care visez.

---

In ultimele luni, in timpul zilelor libere, am trait in apartament. Sunt sase apartamente in casa in care stau, dar restul sunt goale, dar, hei... nu sunt chiar asa singur pe'aici. Cateodata, cand imi fumez tigara de dimineata, un caine apare la una dintre ferestrele casei de vizavi. Se uita la mine ca si cum si el ar fi fascinat de descoperirea vecinului de la fereastra. Restul ferestrelor sunt inchise si acoperite de obloane albe (persianas, in sfarsit am aflat si eu cuvantul in spaniola).

Cumva inteleg de ce toate sunt acoperite. Casele din fata au vedere la mare, iar ferestrele pe care le vad eu sunt pe partea gresita a lor. Hmm. Cred ca, pentru a evita ironia sortii, oamenii ar fi trebuit sa puna toate ferestrele caselor de vizavi pe partea cu vedere la mare. Iar casele ca cea in care stau eu sa nu fi fost construite deloc. Ar putea cineva sa se bucure atunci cand vede pe fereastra alte ferestre acoperite de oameni care nu prea obisnuiesc sa traiasca pe'acolo?

Am gasit pe urban dictionary dot com o definitie funny a expresiei "quirk of fate". Se pare ca expresia se poate folosi mai degraba pentru ferestrele cu vedere la mare (in cazul lor evenimentul neasteptat, dar binevenit, s'a intamplat deja). Pfuai, dar intelesul "capriciului sortii" din engleza e cu totul diferit de cum percep eu "ironia sortii" din romana. Hmm. Si ar mai fi ceva. Conform dictionarului, capriciile sortii li se intampla oamenilor pesimisti, ei fiind cei care'si imagineaza scenarii negative excluzand lucrurile bune care s'ar putea intampla in viitor. Sau as putea spune ca optimistii nu sunt in stare sa le identifice, ei vazand intr'un capriciu al sortii ceva natural.

Ca tot veni vorba, intre timp fereastra cainelui a fost acoperita si ea de un alt oblon alb...

[quirks of fate (II)]

padure, draga padure...

Simt nevoia de a scrie. Asta ar putea inseamna si ca cineva are nevoie sa citeasca, dar ideile vin, pleaca, apoi se intorc, iar cand se intorc gasesc in mintea mea un nou context si capata alt inteles. Asa ca... rabdare, iar in cazul meu, si tutun. :)

Citatul pe care l'am postat ieri m'a urmarit zile intregi. Eram contrariat. Ma gandeam "hei, dar oricat m'as misca in timp si in spatiu, in interior sunt in acelasi loc". Oriunde m'as duce, orice as face, in interior tot eu sunt. Si totusi, nu sunt un copac. :)) Inseamna ca trebuie sa mai existe o dimensiune in care ma pot misca... in interior...

[Subcarpati - Hora Fericirii]

look inside... the tree.

"If you don't like where you are, change it! You're not a tree." [Jim Rohn]

[Skrillex ft. 12th Planet - Needed Change]

...

hah... ce insuportabile sunt limitele mai ales atunci cand le simti prin apropiere... insuportabile, dar atat de seducatoare...

intotdeauna fac presupuneri... doar asa... sa nu uit sa ma joc... asa ca... de ce n'as presupune ca omul ar fi doar o fiinta limitata... mda... sa presupun ca atributul unic al omului ar fi limitarea... chiar si in aceste conditii oamenii ar fi atat de diferiti.... prin gradul de limitare...

cum s'ar putea masura limitarea? o prima formula, simplista bineinteles, ar putea fi...

limitarea = raportul dintre da'urile si nu'urile rostite de fiecare...

...si uite asa marmota invelea in continuare ciocolata in staniol, iar Apolodor, pinguinul calator, inca jelea dupa Labrador...

[IV] Semne.

Un zgomot puternic. Speriat, am fugit spre intunericul rece al camerei.(Yann Tiersen - Déjà Loin) Fereastra pe care o ferecasem de ceva timp zacea pe podea in mii si mii de cioburi. In lumina lunii care acum patrundea fara a se sfii prin golul lasat de zgomot pareau mii de rubine. Sangerand, o bufnita se zbatea neputincioasa, pe podea, printre ele. Si rubinele parca se prefaceau in calauze ale mortii sfasiind-o asemenea unor hiene. Cu ultimele puteri, bufnita si-a indreptat privirea ingrozita spre mine incercand sa-mi strige ceva, ultimul ei secret. Cu lacrimi in ochi am ridicat-o intr-o ultima imbratisare.

[III] Labirint.

Caut. (Muse - Micro Cuts) Imi caut cu disperare drumul. Am senzatia ca am mai trecut pe-aici. E a patra oara. Deja a patra oara. In treizeci de ani n-am reusit altceva decat sa ma pierd in labirint. De fiecare data cand am ajuns in aceasta rascruce a plangerii am ales alta cale, convins fiind ca e cea potrivita. Insa toate cele trei alegeri au sfarsit in acelasi loc. Trei cercuri tangente in acelasi punct, rascrucea plangerii. Tot ce-am trait a fost doar o miscare circular-repetitiva total dezordonata. Ca un ritual magic dizgratios practicat de un impostor. Un impostor, care in ignoranta sa a incalcat tabu-ul libertatii. Pedeapsa? Schingiuire psihica de un cumplit si inuman primitivism. Caut. Caut sfasiat drumul spre centru. Oare am in mine forta necesara pentru a parasi acest cerc vicios?

[II] Caut.

(Drudkh - Only The Wind Remembers My Name)

De ani de zile, de cand ma stiu, imi caut drumul prin lanul de floarea soarelui, printre batranii copaci rataciti care-mi sopteau vinovat doar tacere rau prevestitoare, printre stancile despuiate care-mi ascultau spovedania torturandu-ma cu imbratisarile lor aspre de piatra, printre hidoasele masti cu chip de om care-mi lepadau ca unui cersetor doar legaminte distante.

(Tomasz Gassowski - Sztuczki glowne)

Caut. Caut asemenea unui orb ce fotografiaza cu pasiune siluetele orasului medieval in prag de sarbatoare. Caut asemenea unui surd extaziat de alb-negrul pianului dezlantuit intr-un cant salbatic. Caut asemenea acelui mut incarcerat sapte zile doar pentru ca, in toiul noptii, in acea mahala aparent linistita, a pornit a'si striga nelinistea. Ecoul l-a tradat. Caut asemenea nebunului ce valseaza visator cu propria-i camasa de forta.

Only the wind...


Sztuczki glowne...

[I] Iubire.

Iubire, se lasa seara...
Iubire, o seara amara cu aroma de scortisoara...
Iubire, rasar lacrimi din acordeonul care-si tanguie povestile-i bizare in zarea sfasiata de furtuna...
Sufletu'mi apune violent izgonit in pustie...
Iubire...

(yann tiersen - l'homme aux bras ballants)

...

Oare de ce suntem mintiti de mici? De ce ni se vorbeste despre zane, cenusarese, feti frumosi, albe ca zapada etc... ca sa fie dezamagirea cat mai mare atunci cand realizam ca zapada de fapt nu e alba decat prin tinuturile pe unde n-ajunge niciodata picior de om? Atunci cand esti mic iti pare atat de frumoasa lumea in care traiesti poate si pentru ca cei mari incearca sa nu-ti tulbure copilaria cu adevaruri monstruoase... si tu esti atat de entuziasmat si visator incat de-abia astepti sa cresti sa te bucuri de ea... cu timpul insa entuziasmul paleste in fata realitatii... realizezi ca dreptatea nu exista decat in carti... libertatea e doar un concept pe care-l poti modela astfel incat sa-ti devina convenabil si usor de atins... tu vezi gunoiul din jur, vezi zapada noroioasa de pe trotuarul din eternul oras gri... dar tu vrei inca sa crezi ca poate redeveni alba... si incerci sa schimbi lumea reala... sa arate la fel ca lumea ta... Da. In acest moment deja exista doua lumi, insa tu nu constientizezi asta acum, ci mult mai tarziu, mult prea tarziu... Ceilalti iti soptesc zambind... nu o poti schimba... nu te mai chinui degeaba... dar tu chiar crezi ca poti... ceilalti deja rad in hohote... e timpul sa te maturizezi... dar tu continui sa crezi in lumea ta pura... insa timpul trece si simti ca au avut dreptate... nu o poti schimba... dar te doare s-o recunosti... atunci ei vin cu solutia care iti mai fusese prezentata si inainte... adaptarea... tu incerci sa te adaptezi... dar e prea tarziu... lumea ta exista deja si e cu mult diferita de cea reala si parca nici nu te lasa inima sa o darami doar pentru a putea accepta ca zapada nu e alba... tu insa vrei sa traiesti alaturi de ei, doar ii iubesti... si incepi sa darami parti din lumea ta.. si vezi ca intr-adevar e altfel... incepi sa te adaptezi... uraaaaaaa... toata lumea aplauda... esti pe drumul cel bun... dar intre timp ai realizat ca tu mori odata cu lumea ta... si te opresti... nu mai vrei s-o darami... nici macar o caramida nu mai vrei sa dai jos... te uiti apoi peste lumea ta... e o ruina... te uiti la tine... esti o ruina... o ruina care incearca sa-si recladeasca lumea... insa de data asta in liniste... esti nebun...

Si totusi... ce-ar fi fost daca ai fi inceput viata fara povesti cu printi si printese?... ar fi fost mai simplu pentru tine... nu ar mai fi fost lupta asta inutila dintre a fi sau a nu fi...

Da de fapt de ce scriu eu la persoana a doua? aaaaa... pentru ca vreau sa ma detasez de poveste... de parca as putea...

...

Esti inca in cadere, iar haul e tot mai intunecat si inecacios. Privirile deznadajduite ale celor de care te-ai agatat prin imbratisari disperate in zborul spre adanc te apasa. Din ce in ce mai impovarat te stingi in negura tot mai violenta si ti-ai dori sa te dizolvi in picaturi de ploaie incinse de soarele varatic, sa urci spre acele priviri, sa le domolesti, sa le alini. Dar prabusirea e intunecata, soarele e doar o amintire. Si vrei sa vezi pamantul chiar daca e doar un sfarsit al prapastiei. Vrei sa strigi asemenea naufragiatilor: Pamant!!! Pamant!!! Tu stii ca s-ar putea sa te zdrobesti cand il vei atinge, dar tot speri ca vei mai avea macar o clipa de ragaz, o clipa in care sa retraiesti copilaria...

Zingarina

Cateva ganduri ale Zingarinei...

De ce mi-e sufletul posedat?

M-am saturat. Vreau sa fiu fericita. Vreau sa fiu ca oamenii fericiti.
Sufletul meu e nefericit... Privesc cu invidie spre cei ce au noroc... spre cei ce sunt fericiti sa traiasca.

Da-ne putine paie pentru a da foc lumii!!!

***

Ce noroc a dat peste tine atunci cand te-ai nascut... blestemat... sa plangi cand asculti acele cantece pline de bucurie dezlantuita... oamenii de obicei petrec, joaca, rad, beau, se strang in brate, traiesc cu pofta insotiti de aceste cantece... dar si tu traiesti... si tu... o drama...

Sunt doar doua episoade cu adevarat dramatice care m-au sfasiat, ambele fiind regizate de Tony Gatlif: unul in Gadjo dilo si unul in Transylvania.

Drumul Zingarinei... agonia... toti acei tarani ce sarbatoreau... totul parea un cosmar... si strigatul ei sfasietor acoperit de multimea zgomotoasa...
Oare cate strigate disperate s-au pierdut pana acum in zgomotul multimii? Acea multime care se indreapta bucuroasa spre sarbatoare... numai tu te indrepti spre comemorarea blestemului...

...

Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt!

Deci cu cat pastrezi mai putini oameni langa tine cu atat mai mare e libertatea ta, nu? Spun asta pentru ca se pare ca a trecut vremea ascetismului. Glumesc. Omul este in esenta acelasi de-a lungul timpului. Asa ca vremea trece, vremea vine si asta pentru ca omul e capricios. Fericirea! Ce capriciu! De exemplu astazi omul incearca sa se redescopere, sa-si arunce costumul greoi de consumator. Poate maine va reusi. Dar poimaine va cauta un alt costum mai sclipitor, mai apasator.

Dar sa revin. In societate libertatea fiecaruia e finita. Ar putea fi reprezentata ca o suprafata limitata. Ar putea fi si masurata daca nu s'ar afla in planul misterului unde e indicat sa nu faci masuratori ci doar sa experimentezi. Sa presupun totusi prin absurd ca s-ar putea calcula aria libertatii fiecarui om. Si sa mai presupun ca s-ar putea calcula si forta cu care un om incearca sa-si mareasca aceasta arie. O concluzie ilogica (doar totul e in planul misterului) ar putea fi:

Oamenii ale caror arie si forta tind spre zero au o predispozitie de a diminua ariile celor apropiati care tinde spre infinit.

... si ui asa se naste un nou motiv de-a te imbata... hai noroc... pun mai tarziu si un cantec pre numele lui Drunk of Sorrow...

...

Eram la un curs. Scuze. Eram la un training ca asa se cheama mai nou. Oricum important era altceva... trainerul repeta obsedant ideile de baza pe care le prezentase inca de la inceput... repeta... si totul avea sens... repeta... devenea iritant... si iar repeta... enervant... dar cand s-a terminat am observat ca invatasem... eram pregatit pentru a ma descurca singur...

***

Cand eram la Sihastria inca mai traia parintele Cleopa si in unele seri ma ascundeam printre pelerini sa'l ascult... erau momente in care predica lui continea doar un singur cuvant... Rabdare, rabdare, rabdare... repetat la nesfarsit... si acum aud acel cuvant ca intr-un vis frumos...

***

Totusi repetitia pare a fi necesara dar nu suficienta. Altfel nu se pot explica greselile, aceleasi greseli repetate cu seninatate de catre mine, de catre voi, de catre oameni. Oare in ceea ce priveste viata, suntem atat de tulburati de unicitatea ei incat devenim repetenti? Da. Ar fi frumos sa ramanem repetenti la disciplina numita viata. Sa ne spuna invatatorul la sfarsit: 'Imi pare rau, nu te pot promova! Trebuie sa te intorci si sa inveti mai bine a trai!'

***

Timpul e martorul tacut, din pacate, al greselilor umanitatii, iar istoria a devenit doar o oda adusa framantarilor inutile ale ei. Dar de ce inutile? Ce anume ar putea face aceste framantari inutile? Ignoranta. Oare nu cumva acesta era numele acelui mar pe care i l-a oferit Eva lui Adam?

...

Nu ma pot abtine sa nu pun doua citate din cartea pe care inca o citesc... Inainte de tacere, de Ernesto Sabato... nu de alta, dar tot timpul mi'a fost groaza de ultima secunda dinaintea mortii... atunci nu mai e loc de compromisuri, de amanari, de amagiri...

Acest om a trait cu pasiune? sau nu?

***

"M-am dus in padure pentru ca voiam sa traiesc in meditatie, sa infrunt doar faptele esentiale ale vietii, sa vad daca puteam trai si sa invat ceea ce era de invatat, ca nu cumva sa descopar, apropiindu-ma de moarte, ca nu traisem cu adevarat." (english version)

Henry David Thoreau

"Multi se vor gandi ca este o tradare a prieteniei, cand, de fapt, este vorba de fidelitate fata de conditia mea umana."

Ernesto Sabato

...

Ascult Yann Tiersen (L'homme aux bras ballants). Sunt vid. Tot Eul meu zace sfartecat in mii de bucati chiar in fata mea. Unele farame danseaza intr-un vals absurd al ezitarii, altele s-au sinucis lasand doar tacere in urma lor, altele se zbat intr-un joc grotesc al disperarii...

Uite.. le vezi pe cele linistite din colt? Ele scriu vise... si uite... cele ce ard de patima... sunt acolo in scrumiera in forma de farfurie... le vezi? ele citesc visele si le ingrijesc... da... ca intr-o gradina de nisip... dar uite... in ceasca de cafea... acolo sunt farame amarui... ele doar suspina resemnate pentru ranile adanci lasate ca amintire altor suflete...

Cum as putea oare sa le strig sa se intoarca la mine? Si daca ar veni cum as putea sa le reunesc intr-un nou Eu, intr-un nou copil al zeitei fara nume?

Prin lacrimi... doar prin lacrimi...

...

23 august 2001

Mă întreb de multe ori, oare de ce atunci când ajung în faţa unei coli albe…

...

feedback trimis de >:D< cu mult timp in urma....

Ma, tu ce pula mea ai ? Ce e cu fazele alea? Libertate
si alte aberatii? Ce pula mea sa faci cu libertatea?
Ti-e buna la ceva ? Mie mi se cam pare nociva, da in
sfarsit acuma...

...

25 februarie 2003

Iar nu stiu cu ce sa încep… De fapt asta mi se întâmpla întotdeauna. Aceste doua propozitii ma ajuta sa îmi las gândurile sa o ia razna. Cred ca am luat-o eu razna de mult timp sau cine stie? Cert este ca de vreo doua luni nu ma mai regasesc. De ce? Mai bine ocolesc subiectul cu o bucurie specifica politicienilor… Mi s-a mai întâmplat asta de multe ori… Si ce-am facut? Ca un las m-am lasat în voia fortelor care binevoiesc sa ma înconjoare si sa-mi dea târcoale. Astept ca aceste forte sau energii sa fie binevoitoare cu mine. Ce tablou feeric!!! Eu – un zeu al fiintei mele – crezând ca ma conduc spre culmile însorite ale fericirii. Da, într-adevar, feerica imagine, dar în acelasi timp mustind a minciuna. Niciodata nu am fost stapânul meu. Pur si simplu am plutit peste idei, m-am strecurat sa nu cumva sa ma lovesc de vreun zid aparut din senin. Ce cuvânt, senin… Ar trebui sa folosesc cuvinte din familia furtunii? Nu, nu am acest drept. Când anume am fost eu dezlantuit? Când anume am fost asemenea unui fulger? Poate întotdeauna, având în vedere ca fulgerul nu este o entitate de sine statatoare ci apare datorita unor forte…(nici macar nu mai am cunostinte de fizica…odata stiam, acum parca am uitat tot…sunt o fiinta amnezica:) Nu. Niciodata nu am fost eu natura cea dezlantuita ci doar fulgere, ba mai mult doar tunete.

Am început sa scriu poate…nimic. Sufletul meu e iar ruina… Si cine e de vina? Nu mai conteaza…Eu?

Totusi sunt multumit si bucuros în acelasi timp. De ce? Deoarece…întotdeauna apare o raza de lumina sau de viata în departare. Întotdeauna, atunci când încerc sa ma trezesc din amortire prevad acea raza dupa care tânjesc de când m-am nascut. Mi se pare ca atunci când ma voi putea desfata sub mângâierea ei îmi voi gasi linistea. Nu e ciudat? Tot linistea o caut. În acest moment fug cât pot de liniste si alerg tot catre ea… E o singura explicatie. Cele doua linisti sunt de naturi diferite… Ce mai, sunt un adevarat filosof…un idiot care nu stie nimic…decât sa-si plânga de mila.

Mi se pare ca notiunea de om e mult mai presus decât sinele meu. Eu sunt o idee deplasata, sunt o idee întunecata de nestiinta sau mai bine zis de necunoastere. Nici macar nu sunt o idee, sunt un fum purtat prin ceata de acea salvatoare idee numita destin. Nu vad nimic sclipitor în destin…e o notiune decadenta. Eu, ca om sunt decazut…Asta nu înseamna ca dau vina pe destin. Nu, în nici un caz. Destinul este calea cea mai simpla pe care poate pasi un om fara personalitate. Este, într-adevar ideea salvatoare a mediocritatii.

Asadar linistea aceasta în care am amortit de ceva timp este mediocritatea? E posibil…M-am blocat.

Dar mai bine las o portita spre scapare. Oare exista? Acea portita amagitoare catre libertate. Exista dar este foarte greu de gasit. De ce? Pentru ca… Si ce fac eu? Stau si ma minunez în fata portii ca vitelul si uit sa mai intru.

Ma opresc aici în acest moment…poate voi continua drumul catre acea raza sau poate nu…

Music: Yann Tiersen - L'Absente