Wednesday, October 1, 2008

le banquet

da... dupa cum spuneam in ultimul comentariu... povestea merge mai departe... chiar daca yo vad in acele picaturi lasate de toamna tristetea pura.... clara... rece... sau dansul vioi dintre doua lacrimi unite intr'o cruda intristare... doar e toamna... nu?... sa zambim :)...ruginiu...

picaturi 1

picaturi 2

Extras din scrierile Minei:)

Se-ntampla ca norii sa tresara. Si cand fac asta, arunca sclipirea stropilor, acolo jos, pe pamant, acolo unde rar cineva se opreste sa-i priveasca.
Uneori se-ntampla ca frunzele sa-si plimbe durerea pretutindeni. Si cand fac asta, se-nrosesc, si rar le priveste cineva ranile sangerande.
Alteori sunt melancolice..si-atunci..isi arata sfioase paloarea.

Sunt zile-n care stropii-si dau intalnire cu frunzele. Ca sa le daruiasca o mangaiere, alunecand usor in ritmul molcom al toamnei. Iar ele se scutura speriate sub atingerea apasatoare si rece. Si merg mai departe.

Uneori se-ascund in scoarta copacilor. Sau in pletele fluturande. Dar cateodata, aluneca-n suflet. Si cand fac asta, inseamna c-ai primit sarutul toamnei. Si-atunci toate ungherele fiintei sunt invadate de culori, de ploaie, de mirosul frunzelor uscate si de melancolie.

Melancolia-i parfumul toamnei. Si cand l-a presarat asupra-ti inveti sa privesti.

Dansul si suferinta de nespus a frunzelor cand il parasesc pe copac.
Imposibilul sarut cu care stropii mari le alinta uneori.
Blandetea cu care-o panza de paianjen ii adaposteste.





14 comments:

mermelique said...

De ce alegi tu sa vezi mereu tristetile si nu bucuriile?
Mie pozele de ieri mi-au parut franturi de vis, unul bland si deloc trist. La fel, nici azi nu vad tristeti in panza de paianjen... Tristetile-s in noi, Andrei, nu in jur si daca vrem le putem scutura usor din carca... Trebuie doar sa vrem. :)
... Si ca sa nu uit, legat de ce ziceai in ultimul comentariu, io cred ca ai gresi rau de l-ai pune pe sisu in cui, indiferent de motiv. Din contra, taman prin el imi pare ca o sa-ti reuseasca "scuturatul" ala. :)

ogarafgan said...

doamneee! cat e de frumoasa natura, cat de pura! simt ca ma curatz :D si eu, privind la ele, la fotografiile astea doua ale tale Andrei!
deci revenind la oi, fiecare vede cum simte. Si simtirea nu poti s-o alegi, vine din tine, dintr-un loc unde nu esti tu stapan, tu cu ratiunea. Acolo atotputernica ii inima .... si inima, fir-ar ea sa fie, face ce vrea muschii ei, cu tot cu camarutze
superbe domnu' Ardei! :)

Dan Oprea said...

Da, e fain când scrisul cu lumină ne provoacă şi la derapaje controlate înspre filozofii... Având-o pe Amelie şi muzica pe fundal, uşor m-a dus gândul la platonicianul Banchet, la Symposium...
Cum bine zicea şi Marilena, cu simţirea nu te pui... se pune ea cu tine; iar în fotografie se vede foarte interesant cum trăirile subiective şi personale revelează, cu propriile sale substanţe alchimice, într-o cameră obscură intimă, universul personal al fiecăruia dintre noi, în jurul căruia gravităm (unii mai în derivă, alţii mai puţin);fain spunea ogăriţa... în vila-i cu 4 încăperi, inima e "the lady of the house" sau "the landlady".
No, tulai! Că era să uit ce era hăl mai important... Toate cele bune, Andrei, faine fotografii!

andrei said...

na ui ca ajunsai si yo sa raspund... de fapt sa va multumesc pentru comentariile atat de profunde :)... consider ca nu au nevoie de raspuns... doar de multumiri... da... tristetea se cuibari in mine nu in fotografii... si chiar pot sa spun ca ma bucur ca ele au ramas neatinse :)... poate si toamna plina de nori a avut un cuvant de spus... si yo alunec usor mai ales in vremuri ploioase spre...

dar voiam sa pun un citat dintr;o carte pe care o citeam azi... dupa ce am postat :) e o discutie dintre un inger si o fetita:

"
- Nu stiu ce sa mai zic, spuse ea.
- Ai putea sa te feliciti singura...
- N-am nici un motiv s-o fac. Nu-i nici macar ziua mea de nastere...

El clatina din cap:

- Poti sa te feliciti singura pentru ca esti un om caruia i-a fost dat sa ia parte la o calatorie minunata in jurul unui soare dogoritor din univers. Aici ti-a fost dat sa traiesti un fragment de eternitate. Ai privit universul in adancurile lui, Cecilie! Ti-a fost dat sa te ridici de pe hartia pe care ai fost desenata si sa te arati intregului univers....
"

Jostein Gaarder, Ca intr-o oglinda, in chip intunecat..., Ed. Univers, p.104

ciocolatacupiper said...

io ma asteptam sa vad poze cu mincare;;)
stii: banchet, mincare:D
da ce bune-s si asaaaaa!!!!:)

pimeae said...

Suuuuuuuuuuuuuuuuuuuper!!!!!!!!!!

Octavian-Andrei Brezean said...

imi plac fotografiile, in speta a doua. are o abordare sensibila.

spor in continuare!

Deona said...

Vai, cat de frumoase sunt fotografiile tale, imi era dor de emotia ta...

danushka said...

ploaie de vara
cu fulgere
si tunete
si nori negri
adunati
din ungherele cerului
in clipe cateva
de vantul
nedorit si hulit.
ropot de stropi mari
pe asfaltul gri
se aduna laolalta in
ungherele pamantului.
un pitic
in casa de ciment
privind si visand
un curcubeu
intins de la un
capat
la celalalt capat al
albastrului.
apoi e toamna
si ungherele adancului
se dezlantuie.
piticul se duce la
scoala si
iubeste
sa alerge
sa priveasca
plumburiul
prin frunzele uscate,
rosii, galbene
pe drumul stiut
numai de el,
drum cu frunze multe.
multe si neumblate
caci toamna aduce
cu sine stropi reci
si culori multe
in ungherele sufletului.

ogarafgan said...

frumos zis Minutzo! :)

mina said...

Multumesc, Marlene:)

Krissa said...

frumos

Aurelia said...

Foarte frumoase!

cristian said...

excelente realizari dpdv tehnic! de incidiat!