...

Oare de ce suntem mintiti de mici? De ce ni se vorbeste despre zane, cenusarese, feti frumosi, albe ca zapada etc... ca sa fie dezamagirea cat mai mare atunci cand realizam ca zapada de fapt nu e alba decat prin tinuturile pe unde n-ajunge niciodata picior de om? Atunci cand esti mic iti pare atat de frumoasa lumea in care traiesti poate si pentru ca cei mari incearca sa nu-ti tulbure copilaria cu adevaruri monstruoase... si tu esti atat de entuziasmat si visator incat de-abia astepti sa cresti sa te bucuri de ea... cu timpul insa entuziasmul paleste in fata realitatii... realizezi ca dreptatea nu exista decat in carti... libertatea e doar un concept pe care-l poti modela astfel incat sa-ti devina convenabil si usor de atins... tu vezi gunoiul din jur, vezi zapada noroioasa de pe trotuarul din eternul oras gri... dar tu vrei inca sa crezi ca poate redeveni alba... si incerci sa schimbi lumea reala... sa arate la fel ca lumea ta... Da. In acest moment deja exista doua lumi, insa tu nu constientizezi asta acum, ci mult mai tarziu, mult prea tarziu... Ceilalti iti soptesc zambind... nu o poti schimba... nu te mai chinui degeaba... dar tu chiar crezi ca poti... ceilalti deja rad in hohote... e timpul sa te maturizezi... dar tu continui sa crezi in lumea ta pura... insa timpul trece si simti ca au avut dreptate... nu o poti schimba... dar te doare s-o recunosti... atunci ei vin cu solutia care iti mai fusese prezentata si inainte... adaptarea... tu incerci sa te adaptezi... dar e prea tarziu... lumea ta exista deja si e cu mult diferita de cea reala si parca nici nu te lasa inima sa o darami doar pentru a putea accepta ca zapada nu e alba... tu insa vrei sa traiesti alaturi de ei, doar ii iubesti... si incepi sa darami parti din lumea ta.. si vezi ca intr-adevar e altfel... incepi sa te adaptezi... uraaaaaaa... toata lumea aplauda... esti pe drumul cel bun... dar intre timp ai realizat ca tu mori odata cu lumea ta... si te opresti... nu mai vrei s-o darami... nici macar o caramida nu mai vrei sa dai jos... te uiti apoi peste lumea ta... e o ruina... te uiti la tine... esti o ruina... o ruina care incearca sa-si recladeasca lumea... insa de data asta in liniste... esti nebun...

Si totusi... ce-ar fi fost daca ai fi inceput viata fara povesti cu printi si printese?... ar fi fost mai simplu pentru tine... nu ar mai fi fost lupta asta inutila dintre a fi sau a nu fi...

Da de fapt de ce scriu eu la persoana a doua? aaaaa... pentru ca vreau sa ma detasez de poveste... de parca as putea...