Tuesday, April 15, 2008

o scrisoare din germania....


postul original: 28 august 2007, yahoo 360

Asta ca sa inchei cu scrisorile din trecut ... a fost trimisa mai multor prieteni... si acum e valabila pentru toti cei ce o citesc

Am inceput sa beau....hmmm... singur...din nou... pacat ca nu pot sa dau muzica mai tare... imi urla din laptop vechi razboinici din nord... camera e asa de mica... e prima oara cand stau intr-un spatiu asa de ingust... hmmm... e interesant... n-am probleme cu spatiile mici... ba chiar ma simt bine... cu ocazia asta sunt nevoit sa visez spatiu... pot sa ma gandesc
linistit la infinit si se pare ca nu mai am vesnica problema cu foile albe goale... demult imi era foarte greu sa incep sa debitez pe foi albe...acum am mai imbatranit cu cativa ani si se pare ca mi-am perfectionat tehnica de debitare...

hmmm... o sa incerc sa plec de la realitate... apoi sa evadez pe campii pline de romantic... sau poate catre orase invadate de veselia oamenilor... sau catre linistea unui suras trecator... hmmmmm... cine stie...

:))... n-am scapat de complexul foii albe goale... asa ca am facut foaia neagra... e mult mai simplu asa... si e un semn ca inca n-am imbatranit... dar nici nu simt asta...yeah... ma simt puternic si plin de viatza, chiar daca sunt cam trist acum... din cauza sentimentului care l-a facut pe un print odata sa renuntze la tinerete fara de batranete si viata fara de moarte...
hmmm... valea plangerii... dorul de casa si de iubita... ma arde... hmmm... ce-mi place cum suna iubita... da... mi-e dor de iubita mea, Delia...

Ascult o melodie pe care am varsat multe lacrimi atunci cand eram in lanturi... Thyrfing ... Home again... for thirteen years and a spring i have been so far away.... so far, so far away from the place I call home...as i think of home the memories burn inside of me... does my son still remember me? does his mother recall how the life used to be? Will she ever recognize this grey and scarred old man? Will I ever see her smile again?... erau gandurile unui viking imbatranit de negura razboaielor de atunci...

si scriu in continuare... my time is running out...ranit si sangerand de noua realitate din camera cea mica... acordurile depresive ale celor de la Muse si fumul de tigara in care incep sa ma scald ma fac sa zambesc... da intr-adevar timpul is cam runnig out...
hehehe... dar yo le fur clipelor cat pot de multa pasiune... durere lasata sa-si atinga limitele... bucurie si speranta furate de mine de la marele timp... zambesc... in fatza timpului... viatza mea e asa de scurta... dar incerc sa profit de relativitatea spatiului si timpului in care traiesc...

si scriu in continuare... pagina cea neagra e pe jumatate plina cu litere mici albe :)... si mi se pare ca aud sunetele triste din trecut ale tacutelor paduri din munti... pe acolo se plimba cu doar cativa ani in urma un mare intelept... oamenii din acea zona ii spuneau Noica... trist, singur... incercam sa simt cum bate inima padurii... si tristetea punea stapanire pe sufletul meu... degeaba incerca vantul sa-mi sopteasca necunoscutele mistere ale vietii...
nu le auzeam... eram un biet muritor ce-si agatza, in mersu-mi agale, lanturile de crengile cazute si uitate acolo de vreme... luna... aceeasi la care visasem cand traiam printre oameni... ea era acolo... si se juca surazand printre lacrimile mele de neputintza... si vantul imi soptea in continuare... si yo nu-l intelegeam... strain de propria-mi fiintza... ma arunc la radacina unui copac inasprit de sute de ani de viatza... lacrimile mele se strecurau printre cutele brazdate de marele timp... a fost tanar si el odata... si acum batranetea ii e alinata de niste lacrimi triste ce se scurg printre lanturi de muritor... si totusi acest acum a fost atunci... si totusi copacul isi aminteste si acum, dupa alte multe anotimpuri trecute, de lacrimile unui muritor... care i-au redat dorinta de a trai... si totusi...

ridicandu-mi cu greu lanturile am pornit spre nimicul din intunecata padure... si m-am pierdut acolo...printre oameni... intors din nou la viata de puterea unui copac de a renaste... acum un suras de trecator prin viatza opreste putin timpul pentru mine... acum zeitza fara nume pe care totusi am gasit-o atunci in padure... si-a sters lacrimile... si m-a ajutat sa vad
ca un zambet inseamna foarte mult pentru mine... camera cea mica... :) he he he ... e imensa... sunt printre oameni...

pot sa zic din nou "have a nice day"... hmmmmmm... o lume colorata... cu zgomot de lanturi... hmmmmm... dar acest zgomot e acoperit de sperantele tacute ale fiecaruia... visez la o lume mai buna... si totusi acea lume e aici :)... e aici cu mine...

feel the love generation... unul e atras de curbele ce se apropie de perfectiune ale unui nud... unul de valurile jucause care se lovesc de nisipul fierbinte din Vama Vehe... poate altul e extaziat atunci cand vede o masina de ultima generatie... poate altii scriu pagini intregi de idei nescrise sau necitite pe chat... poate altcineva se indragosteste de un altcineva... poate doi indragostiti se dau intr-un leagan fiind patrunsi de perfectiunea celeilalte jumatati.. poate
cineva invatza pentru un examen... sau altul isi sarbatoreste ziua impreuna cu prietenii... sau poate cineva se roaga lui Dumnezeu pentru semenii lui... sau poate cineva se plimba linistit printr-un parc... sau poate cineva danseaza prins de muzica dintr-un club... poate cineva se machiaza nerabdatoare sa-si intalneasca prietenul... poate cineva isi bea cafeaua de dimineatza... sau poate cineva se pregateste sa mearga la culcare... poate un copil apare pe aceasta lume...sau poate cineva scrie aceste randuri stand la o bere intr-o camera mica... sau
cineva citeste aceste randuri scrise de un biet muritor ce-si poarta lanturile si acum... toti suntem sublimul acestei lumi si ai acestui timp...

si pagina cea neagra e plina acum de litere mici albe... si yo am avut o seara faina si doresc tuturor o zi faina... o seara faina... o saptamana faina... o viatza faina... alaturi de ceilalti asemenea noua...

Numai bine va doresc!!! hi hi hi hi ...

2 comments:

Adina Amironesei said...

offff...am gasit comentariul tau pe pagina mea abia acum in seara asta cand am intrat sa citesc noul tau post de pe yahoo 360...ma bucur ca m-ai gasit...si ca te-am gasit...>:D<...nu cred ca blogger cu yahoo 360...cum nu se compara yahoo 360 cu Netlog...sunt multe de spus pe acest subiect...dar nu aici si nu acum...iti doresc din suflet pace si iubire...si iti multumesc ca esti si ca scrii asa cum scrii ca sa ne bucuri pe noi cei ce citim...(si astea nu-s cuvinte mari nicicum..)...>:D<

albacazapada said...

m-a lasat fara cuvinte, oarecum pentru ca empatizez mult cu senzatia de goliciune interioara. Nu pentru ca as trai-o, insa am cunoscut candva un om care simtea la fel de puternic, intocmai ca o furtuna, si totodata pierdut de sine si de ceilalti. Si ma doare inima. Sa constientizez ca un strigat mut poate fi atat de puternic, pe cat poate fi si de neauzit. E ciudat..