Detalii din padure si cazul lui Kathy

Tot îmi zic că o sa încep să scriu ce gândesc, dar tot amân, în parte pentru că simt că multe dintre gândurile mele au la bază propria mea viziune despre lume, o viziune distorsionată de credinţele si experienţele mele de până acum. Mai e şi frica de a mă expune aşa cum sunt în faţa lumii, dar şi frica porneşte tot din mine aşa ca am grija de ea in speranţa că se va transforma în ceva frumos, aşa cum am vazut ca s-a întâmplat până acum. Aşa cum noţiunile de bine şi de rau, de alb şi negru, de adevăr si minciună, aşa de clar-opac definite la început, se nuanţeaza de-a lungul timpului până la transparenţă, lăsând lumina naturala să transforme umbrele de plumb in aripi de culoare. 

  

Orice creşte în mine are o rădăcină şi orice rădăcină a aparut acolo pentru că odată a fost o sămânţă. Câteodată, îmi vine să dau foc pădurii de idei care a crescut în mine de zeci de ani ca să pot vedea ce e dincolo de ea, dar padurea e la fel de naturală ca şi dorinţa mea de a o transcende, aşa că nu imi  rămâne decât să păşesc înainte printre umbre, cu gândul că unde e umbră trebuie să fie şi o lumină care îi dă naştere şi cu speranţa că într-o zi o să ajung la sursa tuturor seminţelor din mine. De ce? Nici măcar nu ştiu.

Dumnezeu a existat şi există pentru mine. E cel mai bătrân şi mai înţelept copac din pădure. Fac ce fac si întotdeauna mă intorc la El. L-am udat si L-am îngrijit înca de mic, L-am iubit si L-am hulit, L-am înfruntat deşi m-am temut de El, L-am acuzat şi tot eu L-am iertat ca apoi să-L acuz din nou. Acelaşi lucru l-am făcut, implicit, cu mine însumi şi cu toti cei din jur. Dar, de ceva timp, El a început sa devină din ce in ce mai transparent si asta mă sperie cumva. Am crescut în pădurea asta, m-am învăţat cu ea, m-am bucurat si m-am întristat cu El si cu ceilalţi copaci. Totul avea o fomă bine conturată. Si acum...

Destul cu pădurea mea. Mai sunt si alte păduri de cutreierat. Aseara am citit despre un caz al lui Scott Peck în „The Road Less Travelled” şi simt nevoia să-l postez si aici. Din câte ştiam, cartea are şi traducere, aşa că am căutat versiunea în română:

Cazul lui Kathy

Kathy era cea mai înfricoşată persoană pe care am văzut-o vreodată.Când am intrat pentru prima oară în camera ei, stătea într-un colţ, pe podea, murmurînd ceea ce părea a fi un cântec. S-a uitat la mine cum stăteam în cadrul uşii şi ochii ei s-au mărit de spaimă. S-a târât şi s-a înghesuit într-un colţ, împingându-se în ziduri ca şi cum ar fi vrut să intre în ele. Am spus: „Kathy, sunt psihiatru. N-am să-ţi fac nici un rău." Am luat un scaun, m-am aşezat la o oarecare distanţă faţă de ea şi am aşteptat. Un timp, a continuat să se împingă în perete. Apoi a început să se relaxeze, însă doar pentru a începe să plângă neconsolată. După ceva vreme, s-a oprit din plâns şi a început să-şi cânte singură. Am întrebat-o ce nu era în regulă. „Am să mor", a spus ea repede, abia oprindu-se din cadenţa cântecului. Nu mi-a spus nimic altceva. A continuat să cânte. La fiecare cinci minute se oprea, părând extenuată, se tânguia câteva momente şi îşi relua cântatul. La orice întrebare pe care i-o puneam, răspundea doar „Am să mor", nepierzând nici o clipă ritmul cântecului. Parcă simtea că prin cântat s-ar fi apărat de moarte şi nu-şi permitea să se odihnească sau să adoarmă. 

De la soţul ei, Howard, un tânăr poliţist, am aflat informaţii minime. Kathy avea 20 de ani. Erau căsătoriţi de doi ani. Nu existaseră probleme în cadrul mariajului. Kathy era apropiată de părinţii ei. Nu avusese probleme de ordin psihologic mai înainte. Ceea ce se întâmpla acum era o surpriză completă. Se simţise bine până în acea dimineaţă. Îl condusese pe el la muncă cu maşina. Două ore mai târziu, sora lui îi dăduse telefon. Fusese să o viziteze pe Kathy şi o găsise în starea aceasta. Au dus-o la spital. Nu, nu făcuse nimic bizar până atunci. Cu excepţia poate a unui singur lucru. De aproape patru luni, îi era frică să meargă în locuri publice. Pentru a o ajuta, Howard a făcut el toate cumpărăturile de la super-market, în timp ce ea aştepta în maşină. De asemenea, se părea că îi era frică să fie lăsată singură. Se ruga mult - dar de la o vreme se rugase mai mult decât ştia el că se ruga atunci când o cunoscuse. Familia ei era religioasă. Mama ei mergea la liturghie de cel puţin două ori pe săptămână. Lucru curios - Kathy a încetat să mai meargă la slujbă imediat după ce s-a căsătorit. Lui îi convenea lucrul acesta. Dar ea încă se ruga mult. Pentru sănătatea ei fizică? Oh, sănătatea ei era excelentă. Nu fusese niciodată spitalizată. Leşinase însă o dată, în timpul nunţii. Metode de contracepţie? Lua pilule. Staţi un moment. Acum o lună ea îi spusese că încetase să mai ia pilule. Citise despre cât de periculoase sunt sau ceva de genul acesta. El nu se gîndise prea mult la acest lucru.

I-am dat fetei cantitati masive de tranchilizante şi sedative ca să poată dormi noaptea, dar în următoarele două zile comportamentul ei a rămas neschimbat; cânta neîncetat, nu era capabilă să comunice ceva în afară de convingerea că va muri negreşit, iar spaima nu îi slăbea nici o clipă. În ultimă instanţă, în cea de-a patra zi, i-am fãcut o injecţie cu ami-triptilină. 

„Această injectie te va face somnoroasă, Kathy", i-am spus, „dar nu te va face să adormi. Nici nu vei muri. Te va face capabilă să te opresti din cântat. Te vei simţi foarte relaxată. Vei fi în stare sa vorbeşti cu mine. Vreau să-mi spui ce s-a întîmplat în dimineata din ziua în care ai venit la spital." 

„Nu s-a întâmplat nimic", a răspuns Kathy. 

„L-ai condus pe soţul tău cu maşina la serviciu?" 

„Da. Apoi am mers acasă. Apoi nu ştiu decît că urma să mor."

„Ai mers acasă exact la fel ca in fiecare zi în care il duceai pe soţul tău cu maşina la serviciu?"

Kathy începu să cânte din nou.

„Nu mai cânta_ Kathy", i-am ordonat. „Eşti complet în siguranţă. Te simţi foarte relaxată. Ceva a fost

diferit în acea zi in care l-ai condus pe soţul tău la serviciu. Vrei să-mi spui ce a fost diferit?"

„Am apucat-o pe alt drum."

„De ce ai tăcut asta?"

„Am luat~o pe drumul catre casa lui Bill. "

„Cine e Bill?, am întrebat-o.

Kathy a început din nou să cânte.

„Bill este un prieten de-al tău?"

„A fost. Înainte de a mă mărita."

„Îţi e tare dor de Bill, nu-i asa?"

Kathy se tângui atunci: „O, Doamne, am să mor!"

„L-ai văzut pe Bill în acea zi?"

„Nu"

„Dar voiai să-l vezi?"

„Am să mor". a răspuns Kathy.

„Ai senzaţia că Dumnezeu te va pedepsi pentru că ai vrut să-l mai vezi pe Bill?"

„Da."

„De aceea crezi că ai să mori?"

„Da." Kathy incepu din nou să cânte.

Am lăsat-o să cânte zece minute, timp în care mi-am adunat gândurile. În cele din urmă, i-am spus: „Kathy, crezi că ai să mori deoarece crezi că stii cum gândeste Dumnezeu. Dar gresesti. Nu ştii ce e în mintea lui Dumnezeu. Tot ce ştii este ceea ce ţi s'a spus despre Dumnezeu. Multe dintre cele ce ţi s-au spus despre Dumnezeu sunt greşite. De exemplu, consult in fiecare zi bărbaţi şi femei ca tine, care vor să fie necredincioşi, iar unii chiar sunt si nu sunt pedepsiti de Dumnezeu. Ştiu asta pentru că ei continuă să vină să mă consulte. Şi vorbesc cu mine. Şi ajung mai fericiţi. Tot asa şi tu vei deveni mai fericită. Pentru că o să lucrăm împreunã. Ai să înveţi că nu eşti o persoană rea. Şi ai să afli adevărul - despre tine şi despre Dumnezeu. Te vei privi pe tine însăţi şi viaţa ta cu mai multă bucurie. Dar acum trebuie să dormi. Iar când te vei trezi, nu-ţi va mai fi teamă că ai să mori. lar mâine, când o să ne vedem din nou, vei fi in stare să vorbeşti cu mine şi vom discuta despre Dumnezeu şi despre tine însăţi."

Dimineaţa, fetei îi era mai bine. Era încă înspăimîntată şi nu-i dispăruse convingerea că are să moară, dar convingerea nu mai era la fel de puternică. Încet, în acea zi şi în multe alte zile ce au urmat, povestea ei s-a conturat piesă cu piesă. În timpul ultimului an de liceu, avusese legături sexuale cu Howard. El voia să o ia în căsătorie, iar ea a fost de acord. Două săptămâni mai tîrziu, în timpul nunţii unui prieten, i-a venit brusc ideea că nu vrea să se mărite. Îşi pierduse firea. În afară de asta se simţea confuză si nu ştia dacă-l iubeşte sau nu pe Howard. Dar credea că trebuie se căsătorească pentru că ştia că deja păcătuise cu el si acest păcat ar ti crescut enorm dacă nu-si consacra relaţia prin căsătorie. Totusi, nu voia copii, cel puţin nu până când ar ti fost sigură că-l iubeşte pe Howard. Asa că a început să ia pilule, un alt păcat. Nu avea putere să-si mărturisească aceste păcate si a încetat să se ducă la slujbă după ce s-a căsătorit. 

Îi plăcea să facă sex cu Howard. Totuşi, din ziua căsătoriei lor, el îşi pierduse interesul faţă de sexualitatea ei. A rămas însă un soţ ideal. Âi cumpăra daruri, o trata în mod preferenţial, muncea mult peste program, iar ei nu-i permitea să-şi ia o slujbă. Dar ea ajunsese aproape să-l roage să facă sex iar sexul de care avea parte o dată la două săptămâni era tot ce mai reuşea să o scoată din plictiseala ei permanentă. Divorţul iesea din discuţie; acesta era un păcat de neconceput.

Fără să vrea, începuse să aibă fantezii cu infidelităţi sexuale. A crezut că poate va reuşi treacă peste ele dacă se va ruga mai mult, aşa că a început sa se roage în mod ritual, cinci minute la fiecare oră. Apoi Howard a observat si a pus întrebări despre ce se petrecea. Asa că a decis să se roage pe ascuns, ziua, când Howard nu era acasă, pentru a compensa faptul că nu se ruga seara, cînd el era acasă. A început să se roage mai frecvent şi mai repede. Se ruga acum la fiecare jumătate de oră şi îsi dublase viteza.  Fanteziile despre infidelitate au continuat şi gradual au devenit chiar mai frecvente si mai insistente. Oriunde mergea se uita după bărbaţi. Aceasta înrăutăţea lucrurile. I s-a tăcut frică să iasă în oras fără Howard si chiar atunci cînd era cu el o înspăimîntau locurile publice, unde putea vedea bărbaţi. S-a gândit că poate era mai bine să se ducă iarăsi la biserică. Dar apoi şi-a dat seama că întorcându-se la biserică comitea un păcat dacă nu şi-ar fi confesat fanteziile inftdele unui preot. Iar acest lucru nu-l putea face. Şi-a dublat iarăsi viteza rugăciunilor. Pentru a-si usura munca, a început să dezvolte un sistem elaborat, în care păstra un singur stil de psalmodiere tot timpul rugăciunii. Aceasta era geneza cântatului ei. Între timp, şi-a perfecţionat sistemul, reuşind să cânte o mie de rugăciuni în cinci minute. La început, când mintea era ocupată cu perfectionarea psalmodierii, fanteziile despre infidelitate păreau să se fi rărit, dar odată ce sistemul fusese pus la punct, ele s-au reîntors în forţă, începuse chiar să se gîndească cum să le ducă până la capăt. S-a gândit să-i dea un telefon lui Billy, fostul ei prieten. S-a gândit la barurile unde ar fi putut să meargă după-amiaza. 

Înspăimîntată că într-adevăr ar putea face asa ceva, a încetat să mai ia pilule, sperând că frica de a nu rămâne gravidă o va ajuta să reziste. Dar dorinţa era din ce în ce mai puternică. Într-o după-amiază, a început să se masturbeze. A fost îngrozită. Acesta era poate cel mai mare păcat dintre toate. Auzise de dusurile reci si a făcut unul atît de rece cât a putut să-l suporte. A ajutat-o pînă când Howard a venit acasă. 

Dar a doua zi a început iarăşi. În cele din urmă, în dimineaţa următoare, a cedat. După ce l-a lasat pe Howard la serviciu, s-a dus direct acasă la Bill. A parcat chiar în faţa casei. A asteptat. Nu s-a întâmplat nimic. Se pare că nu era nimeni acasă. S-a dus la maşină si s-a rezemat de ea într-o poziţie seducătoare. „Te rog", a soptit ea, „Te rog, lasă-l pe Bill să mă vadă, lasă-l să mă observe." Tot nu s-a întâmplat nimic. „Te rog, lasă pe oricine să mă vadă, pe oricine. Trebuie să o fac cu cineva. O, Doamne! Sunt o curvă. Sunt curva Babilonului. Doamne, vindecă-mă, trebuie să mor!" A sărit în masină şi s-a dus acasă, în apartamentul ei. A luat o lamă si a vrut să-si taie venele. Nu a fost în stare. Dar Dumnezeu putea. Dumnezeu o va face. Dumnezeu îi va da ceea ce merită. El va termina cu toate acestea si va sfîrşi şi cu ea. A venit timpul să înceapă priveghiul. „O, Doamne, sunt atît de speriată, sunt atât de speriată, te rog, grăbeşte-te, sunt atât de speriată! " A început să cânte asteptând şi aşa a fost găsită de cumnata ei.

Această istorisire a ajuns să fie elucidată doar după luni de muncă sârguincioasă. Mult din această muncă s-a concentrat asupra felului cum concepea păcatul. De unde a aflat că masturbarea e un păcat? Cine i-a spus că e un păcat? De unde stia acela că e un păcat? Din ce cauză este masturbarea un păcat? Şi asa mai departe. 

Nu ştiu nici o profesie atît de incitantă şi de privilegiată precum practica terapeutică, dar uneori este foarte obositoare, atunci când atitudini de o viaţă sunt înfruntate metodic, una cîte una, în toate particularităţile lor. Deseori, asemenea înfruntări reusesc, măcar parţial, înainte chiar ca întreaga poveste să iasă la suprafaţă. De exemplu, Kathy a fost în stare să-mi spună despre multe dintre detalii, cum ar fi fanteziile si tentatiile de a se masturba, doar dupa ce a început să pună la îndoială validitatea vinovăţiei ei şi a concepţiei că aceste acte sunt păcate. Punînduvsi astfel de întrebări ea a trebuit să pună la îndoială validilatea autorităţii şi înţelepciunii întregii Biserici Catolice sau măcar a bisericii pe care o frecventase. Nu e usor să te iei de Biserica Catolică. A reuşit să facă asta doar pentru că a simtit în mine un aliat si a înţeles încet, încet că eu sînt cu adevărat de partea ei. Sunt cu adevărat de bună credinţă şi nu o voi duce spre iad. O astfel de „alianţă terapeutică" precum cea pe care am construit-o încet noi doi este o condiţie pentru orice succes major în psihoterapie. Mult din această muncă s-a desfăşurat când ea nu mai era internată la spital. 

Kathy a putut fi externată la o săptămînă după ce i-am administrat amitriptilină. Însă doar după patru luni de terapie intensă a reuşit să vorbească despre ideea de păcat. „Cred că Biserica Catolică mi-a vîndut o poliţă."  Cînd a început această fază a terapiei, am început să ne punem întrebarea: Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? De ce a cumpărat-o? Cum de nu a putut să gândească mai mult de una singură şi nu a înfruntat pînă acum autoritatea Bisericii Catolice în nici un fel? „Dar mama mi-a spus că nu trebuie să mă indoiesc de Biserică", a spus Kathy. Şi aşa am început să lucrăm asupra relaţiilor pe care le avea Kathy cu părinţii ei. Cu tatăl ei nu avea nici o relaţie. Nu avea cu cine să vorbească. Tatăl ei muncea, altceva nu mai făcea. Muncea şi muncea, iar cînd venea acasă, adormea în fotoliu cu o bere. Cu excepţia serilor de vineri. Atunci ieşea în oraş să-şi bea berea. Mama ei ducea familia în spate. Singură, fără să aibă parte de confruntări, fără a fi contrazisă de cineva şi fără a i se opune cineva, ea mergea înainte. Era blândă, dar fermă. Dăruia, dar nu ceda. Liniştită, dar implacabilă. „Nu trebuie să faci cutare lucru, draga mea. Fetele bune nu fac asta." „Nu vrei să porţi pantofii aceştia. Nu-i aşa, draga mea? Fetele din familii bune nu poartă astfel de pantofi." „Nu se pune problema că nu vrei să mergi la slujbă. Domnul vrea să mergem la slujbă." Încet, încet, Kathy a început să înţeleagă că în spatele puterii Bisericii Catolice stă enorma putere a mamei sale, o persoană atît de fină, dar atît de dominatoare, încît părea de neconceput să i te opui.

Dar psihoterapia rareori merge uşor. Într-o dimineaţă de sâmbătă, la şase luni după ce Kathy ieşise din spital, Howard mi-a dat telefon şi mi-a spus că soţia lui s-a închis în baie şi a început iarăşi să cînte. După instrucţiunile mele, el a convins-o pe Kathy să se întoarcă la spital, unde m-am dus să o văd. Kathy era aproape la fel de înspăimântată ca în prima zi în care o văzusem. Încă o dată, Howard nu avea nici o explicaţie de care să mă agăt. 

Am dus-o pe Kathy în cameră ei şi i-am ordonat: „Opreste-te din cântat şi spune-mi care este problema."

„Nu pot."

„Ba da, Kathy, poţi."

Cu greu, prinzând o pauză de respiraţie în timp ce cânta, mi-a sugerat: „Poate că am să pot dacă ai să-mi dai din nou medicamentul adevărului."

„Nu, Kathy", i-am răspuns, „de data asta eşti îndeajuns de puternică să o faci singură."

A gemut. Apoi s-a uitat la mine şi şi-a reluat cântecul. Dar în privirea ei am detectat mânie, aproape furie faţă de mine. „Eşti supărată pe mine", am zis.

Şi-a scuturat capul în timp ce cânta.

„Kathy", i-am spus, „pot să mă gândesc la o duzină de motive pentru care ai putea fi supărată pe mine. Dar nu pot şti care e dacă nu îmi spui. Poţi să vorbeşti cu mine. Totul va fi în regulă."

„Am să mor". a murmurat ea.

 „Nu, n-ai să mori, Kathy. Nu ai să mori pentru că esti suparata pe mine. Nu am să te omor pentru că esti supărată pe mine. E în regulă să fii supãrată pe mine."

„Anii mei nu mai sunt multi", a murmurat ea. „Anii mei nu mai sunt multi."

Ceva mi-a sunat straniu în aceste cuvinte. Nu erau cuvintele la care mã aşteptam. Cumva, ele îmi păreau nenaturale. Dar nu eram sigur ce trebuie să spun în afară de a mã repeta într~un fel sau altul. „Kathy, te iubesc", i-am spus. „Te iubesc chiar dacă tu mă urăsti. Aşa este iubirea. Cum pot să te pedepsesc pentru că mă urăşti, dacă eu te iubesc?"

„Nu pe tine te urăsc", spuse ea soptit.

Brusc mi-am dat seama. „Anii mei nu mai sunt multi. Nu sunt multi pe acest pămînt. Asta este, nu e asa, Kathy? Cinsteşte pe mama şi pe tatăl tău ca să trăieşti ani multi pe acest pământ. Cea de-a cincea poruncă. Cinsteste-i sau mori. Asta s-a întâmplat, nu-i aşa?"

„O urãsc", bolborosi ea. Apoi, cu voce tare, ca si cum ar fi fost impulsionată de propria voce spunând înfricoşătoarele cuvinte: „O urăsc. Îmi urăsc mama. O urăsc. Nu mi-a dat niciodată...  nu mi-a dat niciodată... nu mi-a dat niciodată voie sa fiu eu. M-a construit după propria ei imagine. M-a construit,  m-a construit, m-a construit! Nu a lăsat nici o parte din mine să fie a mea." 

De fapt, terapia cu Kathy era încă în primele stadii. Teroarea de zi cu zi exista încă, această teroare de a fi cu adevărat ea însăşi în tot felul de lucruri mici pe care le facea. Recunoscând faptul că mama ei a dominat-o total, Kathy a trebuit apoi să aibă de-a face cu cauza pentru care a lăsat ca toate acestea să se întâmple. Respingând dominatia mamei sale, a trebuit să facă faţă procesului restabilirii propriilor valori şi de luare a propriilor decizii, iar acest lucru o înspăimânta cumplit. Era mult mai în siguranţă cînd o lăsa pe mama ei să ia toate deciziile, era mult mai simplu să adopte valorile mamei ei si pe ale Bisericii. Să-şi direcţioneze singură existenta însemna multă muncă. Mai târziu, Kathy spunea: „Ştiţi, nu as schimba pentru nimic locul meu cu persoana care eram, deşi uneori tânjesc la acele zile. Viata mea era mai uşoară atunci, intr-un fel."

Începînd să fie mult mai independentă, Kathy l-a confruntat pe Howard cu nereuşita lui ca amant. Howard i-a promis că se va schimba. Dar nu s-a întîmplat nimic. Kathy l-a presat. El a început să aibă atacuri de anxietate. La îndemnul meu, când a venit să mă consulte pentru această problemă, s-a dus la un alt psihoterapeut pentru tratament. A început să se confrunte cu sentimentele homosexuale plasate adânc de care incercase să se apere prin căsătoria cu Kathy. Pentru că ea era fizic foarte atractivă, el a privit-o ca pe o „adevărată pradă" un premiu pe care l-a cistigat, dovedindu-şi lui însuşi şi lumii întregi competenta lui masculină. Într-un fel nu a iubit-o niciodată pe Kathy. Ajungând să accepte acest lucru, Kathy şi cu el au căzut de acord în cel mai amical mod să divorţeze. Kathy a început să lucreze ca vanzătoare într-un mare magazin de îmbrăcăminte. Împreună cu mine, s-a chinuit cu nenumăratele mici,  dar independente decizii pe care trebuia să le ia în legătură cu slujba ei. Încet, încet a devenit mai hotărâtă si mai încrezătoare în sine. S-a întâlnit cu mai multi bărbaţi, intenţionând să se căsătorească şi să devină mamă, dar între timp a avut şi succese la slujbă. A fost promovată la departamentul de achizitii al acelui magazin. După ce a terminat terapia, a fost numită sefă a departamentului şi mai recent am auzit că s-a mutat la o firmă mai mare şi că se simţea mulţumită cu sine la vîrsta de 27 de ani. Nu se mai duce la biserică si nu se mai consideră catolică. Nu ştie dacă crede sau nu în Dumnezeu şi vă va spune cu sinceritate că această chestiune nu i se pare foarte importantă în acest punct al vieti ei.

Am descris cazul acestei femei atât de pe larg pentru că este atât de tipic pentru relaţia dintre educaţia religioasă si psihoterapie. Există milioane de Kathy. Obişnuiesc să le spun oamenilor în glumă că Biserica Catolică îmi asigură traiul ca psihoterapeut. La fel as putea spune şi despre Biserica Baptistă, Lutherană, Presbiteriană sau oricare alta. Bineinteles, Biserica nu era singura cauză a nevrozei de care a suferit Kathy. Într-un sens, Biserica a fost doar un instmment folosit de mama fetei pentru a cimenta si a întări excesiva ei autoritate părintească. S-ar putea spune pe bună dreptate că natura dominatoare a mamei, sprijinită de o absentă a tatălui a fost cauza fundamentală a nevrozei, dar si sub acest aspect cazul acestei fete a fost unul tipic. Cu toate acestea, şi Biserica are o vină. Nici un profesor de religie de la scoala parohială si nici un preot la ora de catehism nu a încurajat-o vreodată pe Kathy să îsi pună în mod rational întrebări despre doctrina religioasă sau, în orice caz, să gândească de una singură. 

Nu a existat niciodată vreo dovadă a preocupării Bisericii pentru faptul că doctrina ei ar putea fi răstălmăcită, gândită rigid şi nerealist sau că ar putea fi folosită sau pusă în aplicare în mod gresit. Una dintre modalităţile de a analiza problema pe care o avea Kathy ar fi aceea de a afirma că deşi ea a crezut cu toată inima în Dumnezeu, poruncile si concepţia despre păcat, religia şi felul în care ea înţelegea lumea erau luate de-a gata şi nu s-au potrivit nevoilor ei. Ea a eşuat în a-şi pune întrebări, a contesta, a gîndi de una singură. Totuşi. biserica de care aparţinea Kathy si acest fapt este tipic nu a făcut nici cel mai mic efort să o ajute să-şi construiască o religie personală mai adecvată şi mai originală. Se pare că Bisericile în general favorizează această luare de-a gata. 

Pentru că există multe cazuri precum cel al lui Kathy, întâlnite deseori în practică, mulţi psihiatri si psihoterapeuti percep religia ca fiind Duşmanul. Ei pot crede că religia însăşi este o nevroză - o colecţie de idei iraţionale inerente care servesc la înlăntuirea mintilor oamenilor, asuprind instinctele care-i fac să se dezvolte spiritual. Freud, rationalist şi om de stiinţă prin excelenţă, pare a fi văzut în mare lucrurile în această lumină şi pentru că el este cea mai influentă figură în psihiatria modernă (din multe si bune motive), atitudinile lui au contribuit la conceperea religiei ca o nevroză. Este intr-adevăr tentant pentru psihiatri să se vadă pe sine ca pe nişte cavaleri ai ştiinţei moderne prinsi într-o nobilă bătălie cu fortele distructive ale superstiţiilor vechilor religii si cu dogmele irationale, dar autoritate, dar, de fapt, psihiatrii trebuie sã cheltuiascã o enormă cantitate de timp si efort în lupta de eliberare a mintii pacientilor de ideile desuete ale religiei şi de conceptiile care sunt în mod clar distructive.